De multe ori, românii pleacă de acasă, la muncă prin țări străine, convinși că sacrificiul lor va dura doar câțiva ani. Își spun că vor munci mai mult decât se vor bucura de viață, vor economisi bani și apoi se vor întoarce, dar, de multe ori, ceea ce găsesc dincolo de granițe nu seamănă deloc cu promisiunile care i-au făcut să plece.
Așa a început și povestea Luminiței. Era mama a doi copii când a decis să plece în Italia, cu visul de a le oferi un trai mai bun. Oferta de muncă pe care a primit-o părea sigură, pentru că i s-a promis un salariu bun și condiții decente, dar odată ajunsă acolo, Luminița a aflat că urma să îngrijească un bărbat complet paralizat. Era o informație care nu îi fusese comunicată înainte de plecare și care i-a schimbat complet viața.
Au urmat ore nesfârșite de veghe, pentru că bărbatul pe care îl îngrijea avea nevoie permanentă de ajutor. Luminița se trezea în timpul nopții de fiecare dată când acesta striga de durere. Era o muncă fizică intensă, dar și una care necesita implicare emoțională continuă și răbdare.
Luminița ne-a povestit că până să ajungă în Italia n-a știut că are puterea să îndure atâtea și nici să facă față unui asemenea program de lucru. Deși își făcea meseria cu seriozitate și empatie, nu s-a simțit niciodată acceptată. Familia pentru care lucra rareori îi oferea respect. Din contră, era privită cu suspiciune, exclusă și tratată mai degrabă ca o prezență necesară, nicidecum ca un specialist preocupat de îngrijirea unei persoane aflate într-o situație dificilă.
Luminița ne-a spus că nu și-a dorit un tratament privilegiat din partea familiei pentru care lucra, pentru că profesia de îngrijitoare presupune, prin natura ei, dăruire și multe renunțări, dar ar fi așteptat mai multă corectitudine. Din păcate, așteptările ei n-au avut ecou, iar lucrurile s-au înrăutățit după decesul bărbatului pe care îl îngrijea.
Deși îi fusese alături până în ultimele clipe, mergând zilnic și la spital după internarea acestuia, familia a refuzat să îi plătească salariul, susținând că personalul medical fusese cel care îi oferise îngrijirea în ultimele zile.
Singură, într-o țară străină, fără să stăpânească limba și fără să își cunoască drepturile pe care le avea, Luminița a fost nevoită să își apere singură munca. Nu a avut la cine să apeleze și nici nu știa ce instrumente legale avea la dispoziție. A reamintit familiei că ea a stat zi și noapte lângă căpătâiul bărbatului, iar salariul pe care îl cere este unul muncit și doar conștiința cea de pe urmă a făcut să își primească banii cuveniți.
La scurt timp după aceea, și-a strâns lucrurile și, cu bagajele lângă ea, așteptând autocarul care urma să o ducă înapoi în România, a simțit o bucurie și o eliberare imense.
Astăzi, Luminița lucrează ca îngrijitoare familială în România, iar cel mai mare câștil al ei îl repreintă liniștea de a fi aproape de familie și siguranța de a trăi acasă.
Privind în urmă, este convinsă că oricine alege să plece la muncă în străinătate are nevoie de mult mai mult decât curaj. Cunoașterea limbii, pregătirea psihologică și informațiile despre drepturile de muncă pot face diferența dintre o experiență dificilă și una în care oamenii își păstrează demnitatea și siguranța.
Această mărturie face parte din seria de povești de viață realizate în cadrul proiectului european BADANTES, coordonat de Asociația ASSOC. Prin acest proiect ne propunem să oferim îngrijitoarelor românce care lucrează în Italia și Spania acces la informații, formare profesională și resurse care să le protejeze drepturile și să le sprijine dezvoltarea profesională.
Povestea Luminiței este cea de-a doua din această serie. Dacă nu ai citit încă și mărturia Gabrielei, te invităm să descoperi și experiența ei, urmând acest link